Pastel de toamnă

Pe muntele negru de frunza de vară

Te chem cu accent brumariu să te sperii

Când spicul de toamnă dă-n spicele verii

Și cade lumina și trage să moară.

Și sunt întrebări prin natura puzderii

Și sfârâie ploaia dintâi ca o ceară

Și vara ne-nchide în toamna afară

Femeie, bărbat sub pecetea tăcerii.

Aicea la munte mai poate să spere

Și cel care moare că moartea-i departe

Și noi să fugim și să scriem o carte

În ea cuprinzând ale toamnei mistere.

Că suntem în lume pe-acolo prin partea

Pe unde întârzie poșta și moartea.