— Maria-Eugenia OlaruDespre tristețea așteptării
Plânsul plângea.
Zgâria cu gătejul la picioare țărâna
și toate-i păreau una.
Pe malul lacului trist suspina.
Nedreptatea tare urâtă-i era.
Cu lacrimi mari înnodate-n bărbie
trist și amar suspina.
Până și plânsul plângea.
Tu plângi, el plânge...
Noi plângem când pâinea o frângem.
Dar plânsul plânsului
nu-i cea mai mare tristețe,
căci singur ești când pâinea o frângi
și singur, doar singur pâinea mănânci.
Mai multe de Maria-Eugenia Olaru
Vezi toate poeziile →Maria-Eugenia OlaruTrecut-am prin vremuri înfiorați și tăcând pe strada cu Frica. Și piciorul ei, ostenit, izbitor înainte-napoi,
Maria-Eugenia OlaruPe calea aceasta numită Cuvânt eu merg cu capul plecat, și parul în vânt. Sunt pâinea cu sare și albul ștergar
Maria-Eugenia OlaruCât orașul Lacrima pruncilor făgăduiți tristeții. Înfrățiți în pîntecele mamelor,
Maria-Eugenia OlaruAtât de umil aerul memorând îmbrățișările lumii... Între un fir de iarbă și un fir de nisip
Maria-Eugenia OlaruCînd pâinea durerii o frîngi printre lacrimi oftând și cîntând bătrânele datini, ce zidesc dinlăuntruri iubirilor noi
Maria-Eugenia OlaruDimineața, în straie de Duminică, Îngerul șterge lacrimile din ferestre. Leagănul cerului albastru de fluturii nopții.