A patrusprezecea scrisoare

Despre liniștea dealurilor în toamnă

Ce minunat ar fi, în mijloc de oraș, să ridici ochii, deodată,

și să vezi dealurile arămii și pădurea înmiresmată...

și să-ți spui, așa deodată că toamna este minunată!

Cu mâinile în buzunare și părul în vânt

să te simți născut din Cuvânt.

Să ști că lumea e făcută să o stăpânești,

dar nu oricum, ci doar când iubești.

Picătură de rouă, cu picătură de rouă de se adună, sunt pentru noi.

A, că lumea e rea!? Fie doar e viața sa!

Că răutatea înflorește și pâinicile se micșorează!?

Fie, asta nici nu contează!

Dar Pâinea, cea mare și rotată-n cuptor,

nu-ți susură crescând cântec de dor!?

Nu se arămește pădurea de drag!

Și când ieși în prag, în mijloc de oraș

si ridici ochii, deodată, vezi dealurile arămii si pădurea înmiresmată.

Și atunci îți spui, așa deodată

că toamna e minunată...