Atâția dintre semeni nu prea știu ce să înceapă-n zori cu suferința. Ei nu-și dau seama nici spre seară de prilejul
Când mă privesc într-o fântână mă văd cu-adevărat în zi așa cum sunt și-am fost și-oi fi.
Și vine toamna iar' ca dup-un psalm aminul. Doi suntem gata să gustăm
Toate stau la locul lor, stă păianjenul în plasă ca-ntr-o lume de mătasă.
Popas în iarbă de neuitat. C-o sărutare, pe-a vieții măsură, îmi stingi în gură toate numele
Dragă-mi este dragostea bântuită de sprâncene, de sprâncene pământene,
I Deoarece soarele nu poate să apună făr’ de a-și întoarce privirea după fecioarele
Prin lumea poveștilor zumzetul veștilor. Prin murmurul mărilor
A fost cândva pământul nostru straveziu ca apele de munte-n toate ale sale, în sine îngănând izvodul clar și viu.
Iubești - când ulciorul de-aramă se umple pe rând, de la sine aproape, de flori și de toamnă,
Când prin oraș calci lin pe străzi sămânța ulmilor, și-n mers în adevăruri limpezi crezi -